marți, 23 decembrie 2008

la renaissance... of a blog...

Tocmai ma gandeam ce manifestari speciale ar trebui sa organizez pentru comemorarea unui an de la trecerea in nefiinta a acestui blog… cand am realizat ca mai exista un mic suflu… o respiratie.. o sansa la viata…

Asta pentru ca in perioada asta de …convalescenta.. s-au intamplat atat de multe lucruri… de atat de multe ori mi-am spus “that’s it.. nu pot lasa momentul asta sa treaca fara sa-l imortalizez in cateva cuvinte in micul meu jurnal”. Ca sa nu mai vorbesc de invidia care ma rodea de fiecare data cand admiram apetitul pentru povesti al prietenilor mei.. pasionati de propriile lor bloguri… dana, david, magdutza etc…

Am vrut sa povestesc despre a 10-a editie a festivalului te teatru T4t, unde am fost presedintele juriului, despre programul de diplomatie din vara asta de la ministerul de externe israelian, despre admiterea lui albertzel la cea mai tare scoala de business din europa, insead, despre sansa de a-l asculta, vedea, admira pe leonard cohen de doua ori in cursul acestui an, la londra si la bucuresti, despre fetivalul de film de la ierusalim si mai ales despre cel de la montpellier, despre “mazalsim corporate events”, firma pe care am deschis-o la sfarsitul lui septembrie, despre minunatul program limmud de la paris, despre weekendul de la moeciu cu prietenii de la salsa, despre cel mai reusit party de ziua mea din ultimii ani, despre cel mai bun tort din lume (alcazarul facut de mama mea), despre teambuilding-ul cu rolandberger, primul proiect al companiei mele si un mare success datorita intregii echipe cu care am lucrat.… si despre multe, multe altele…

Nu stiu de ce, dar nimic nu a reusit sa ma motiveze mai mult decat… un film...

Cred ca as fi fost luat de nebun si posibil legat (din motive de securitate)daca in avionul cu care am venit in Israel…(la momenul in care scriu aceste randuri, sunt in ierusalim).. m-as fi ridicat in picioare cu laptopul in brate si as fi inceput sa aplaud… la finalul filmului.. pentru ca asta a fost reflexul automat la ultima replica din “the lives of others”…
Cu greu m-am abtinut… si pentru ca intregul bagaj de emotii acumulate pe parcursul vizionarii trebuia sa se reverse cumva… mi-au dat lacrimile… E drept ca eu ma emotionez destul usor… dar mi-era atat de dor sa vad asa ceva. Stiti vorba aia cu fluturii din stomac… simptomatic pentru momentul in care te autodiagnostichezi “clar, m-am indragostit”. Well… un medic atent.. ar sti ca in cazul unor bolnavi atipici de genul meu.. asemenea simptom apare si in momentele rare in care sunt coplesit de emotii generate de un spectacol sau un film …

Nu sunt sigur ca pot sa imi gasesc cuvintele prin care sa va spun de ce mi-a placut atat de mult “the lives of others”… este o opera de arta… fara a fi pretentios, sofisticat, ambiguu… Este o poveste incredibil de simpla, spusa minunat, cu niste actori fabulosi.

Desi vorbeste despre a anumita perioada istorica.. si intreaga poveste este legata contextual de acele moment… filmul nu este nici pe departe despre sistemul totalitar est-german, despre Stasi, infioratoarea securitate care a distrus mii de vieti, si nici macar despre reprezentantii celor doua “tabere”… tortionarii pe de o parte si artistii si intelectualii reactionari pe de alta parte… Filmul vorbeste despre devenire, despre schimbare, despre metamorfozarea fiintei si spiritului uman, despre drumuri initiatice spre transformarea in “der gutten mensch”.

Partitura actoriceasca a personajului principal este o capodopera ce transcende dincolo de meserie si maiestria profesionistului… sunt doua ore de revelatie umanista, doua ore de o densitate izbitoare ce arhiveaza subtil viata in esenta pura.

Pot sa inchei doar cu sentimentul ca scurta si banala replica finala a filmului exprima cel mai bine satisfactia profunda de a fi fost calator prin cele doua ore…”it’s ok …it is for me” :)

5 comentarii:

smikleys spunea...

wow. welcome back si la mai multe posturi. I'll read you.

Magda spunea...

of, Erwin... de cand n-am mai vorbit noi? (si aici ma refer la vorbit, nu buna-buna, ce mai faci?)

Stau la birou si intru din intamplare pe blogul tau (pe care il credeam de mult mort si fara sanse de revenire), vad ca acum o luna jumatate ai scris un post, din care aflu ca acum jumatate de an ti-ai facut o firma de organizat evenimente...

Acum cateva luni am aflat de pe facebook ca Ana-Maria (din Iasi) s-a casatorit...

Ce se intampla cu lumea asta? E ceva in neregula cu lumea sau cu mine?

Poate exgerez un pic, dar am intrat in mood-ul ala de "internetul ucide viata sociala"

Doina spunea...

Mai Erwin, mai ... Nu-i pacat de tine?! Iti pierzi timpul cu tot felul de... si ai uitat de teatru de tot! Si totusi... atunci cand stai si te uiti la un film la "La vie des autres" iti vine la sfarsitul filmului, sa te ridici in picioare si sa-l aplauzi pe Ulrich Mühe. Nu ti-e dor???

Anonim spunea...

a da. sunt ina :)

Anonim spunea...

erwiiiin!!! nu pot sa cred ca te-a facut sa plangi filmul! mai :) sunt tare mandra de tine. si pe mine! e un film absolut incredibil de grozav. desi nu am prins inceputul, nu am vazut bine subtitrarea, nu am prins toate subtilitatile, la sfarsit am scurs si eu o lacrima fireasca. ei bine, ma bucur sa am in comun cu tine vizionarea acestui film.
te imbratisez!