luni, 26 aprilie 2010

... si a fost si india...

pe parcursul vacantei, am incercat sa tin un mic jurnal pe telefon... multe din ganduri le-am formulat coerent, cu fraze cursive, cu subiect si predicat. de cele mai multe ori insa, am facut doar o schita a numeroaselor experiente pe care le traisem in ziua respectiva.

o sa incerc sa adaug aici.. cateva fragmente macar din ce am retinut din extraordinara mea drumetie...

New Delhi

Am aterizat, am batut palma cu luci si am constatat cu emotie "bai, iti vine sa crezi? Suntem in india!" Am mai avut reactia asta in urma cu doi ani in momentul in care am trecut pe jos granita intre vietnam si cambodgia. Atunci parca eram mai agitat. Veneam dupa un surprinzator de placut vietnam si nerabdator sa experimentez limitele saraciei asiei de sud est. De data asta insa, eram intr-un avion klm, venind din bucuresti via amsterdam. Si nu uitati, am aterizat in capitala Indiei. Primul soc apare la iesirea din cladire, acolo unde foarte multi domni, samanand izbitor cu unii de la noi pe care i-am vazut eu la televizor ca se ocupa cu "reciclarea", ducand sinele de cale ferata la fier vechi, ne sar ca hienele in fata, incercand sa ne convinga de beneficiile maxime ale automobilelor de lux pe care le conduc spre oras. Incantati de decizia de a apela la solutia oferita de autoritati de a folosi un prepaid taxi, cautam usor intrigati celebrele "black and yellow taxis". Pana sa apucam sa bagam de seama, un puradeu agitat pune mana pe bagajele noastre si deja cand noi ne gandeam daca are rost sa reactionam in vreun fel, suntem usor imbranciti intr-o "limuzina" de pe la sfarsitul anilor 60, fara geamuri si cu genunchii la nivelul molarilor, si trimisi la drum. Doamne-ajuta!

Nota: la intrebarea daca stie sa ajunga la adresa solicitata, soferii nu spun niciodata da sau nu. Raspunsul tipic este "ok sir, ok". "So, you know this hotel??", "ok sir, ok". Atentie, asta nu inseamna, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu, decat "lasa ca ajungem noi in oras si mai vedem de acolo"

Evident ca nu stia.

Cu cat mergeam mai mult, cu atat strazile deveneau mai intunecoase, din ce in ce mai multi copii dormeau pe marginea drumului, gramezile de gunoi din apropierea lor erau parca din ce in ce mai mari, iar glumele noastre din ce in ce mai rare. Ajungem intr-un final, dupa un slalom de mare angajament printre gramezile de oameni de pe jos si vacile parcate in fata garii, la hotelul nostru. Simt si acum in piept suspinul comun de usurare, vazandu-ne in camera noastra, vii si nevatamati.

Ziua I

Emotiile sosirii ne-au facut sa dormim dimineata pana destul de tarziu. Nu avem rezervare confirmata decat pentru prima noapte asa ca ne pregatim de plecare, dar sperand totusi ca in ultima clipa cei de la receptie sa gaseasca o solutie sa ne dea o camera si pentru urmatoarele doua nopti. Evident ca nu au gasit, asa ca ne bazam pe recomandarea unei receptionere extrem de dragute, care ne aranjeaza si un taxi care sa ne duca "vis-a-vis, la un hotel cel putin la fel de bun". Dupa 20 de minute de mers cu masina ajungem intr-un gang mizerabil, unde soferul ne invita sa ne dam jos in fata unei vagaune cu un banner patat pe care scria "lee grand palace". Dupa cateva zeci de secunde de ezitare, ne facem curaj sa coboram si sa intram in hotel. Luci merge sa verifice camera care ni s-a oferit si desi nu se intoarce foarte incantat, decidem totusi sa ramanem.

Ne asezam frumos lucrurile in camera, iar dupa 30 de minute, luci, cu nervii intinsi la maxim, decide ca asternuturile sunt prea murdare pentru pijamaua lui neteda si stralucitoare si vrea neaparat sa plecam si sa cautam in alta parte. Bineinteles ca cei de la receptie (termen destul de generos) ne pun sa platim jumatate din pretul pe o noapte (si asta ca o favoare, ca sa nu platim integral).

Plecam pe jos cu bagajele, complet dezorientati fara sa stim exact ce anume cautam si unde vrem sa ajungem. Dupa o scurta ratacire in zona, ajungem pe strada pe care stiam ca e un hotel bine recomandat in lonely planet. Desi dublu ca pret fata de ce stiam si planificasem noi, decidem sa ramanem la grand godwin pentru ca arata foarte bine; pe fondul de stres acumulat, ne-am gandit ca ne va prinde bine sa ne intoarcem intr-o camera curata, cu geam larg si intr-un hotel cu personal foarte dragut si amabil Ne odihnim pt vreo doua ore dupa haosul de dimineata si ne hotaram ca e timpul sa infruntam curajos jungla de afara, decizie care era sa ne coste aproape intreaga excursie luand in considerare stresul care l-a macinat pe luci in acea dupa-amiaza.
Iesim sa cautam un magazin de unde sa luam apa plata si dupa vreo 15 minute de mers pe jos, multumim recunoscatori divinitatilor (oricare ar fi fost ele) ca suntem in viata si cu super pretiosul lichid in brate, ne aruncam cu mult aplomb in primul mijloc de transport care ne iese in cale.

Greseala fatala.

Capacitatea noastra de a suporta traficul (mult spus trafic) din delhi de pe bancheta din spate a unei biciclete de pe vremea bunicilor nostri de la tara la care pedaleza unu mic si negru de respira greu, a fost serios supra-apreciata. Semafoarele (singurul element de regularizare a circulatiei) sunt absolut optionale iar regula din asia de sud est conform careia "am ajuns primul la intersectie, nu ma intereseaza, inchid ochii si trec!" se aplica cu rigoare si aici. Regula de intrare mai sus mentionata, experimentata de pe cel mai instabil si fragil mijloc de locomotie posibil, a dus la un tremur constant si incontrolabil al mainilor lui luci. Dar o sa ma intorc la tremuriciul leibovician, pentru a relata sedinta nocturna de terapie intensiva cu solutie de bere kingfisher.

Deocamdata am ajuns la momentul in care, vazand ca cel de sus in marea lui bunatate ne-a tinut in continuare departe de el, am decis foarte ferm, ca doi buni evrei, sa vizitam, evident, o moschee!

Ajungem la poarta principala de la Jama Masjid, cea mai mare moschee din India Ne descaltam, vrem sa intram dar portarul vede aparatul foto si imi cere 200 rs. Explic ca nu vreau sa fotografiez. Nu-l intereseaza si nu imi da voie sa intru dar ne trimite la poarta 2, unde, spune el, se poate intra oricum La poarta 2 ne dam seama ca si-a batut joc de noi pentru ca si acolo, desi am incercat sa prevenim o reactie inoportuna, sare vigilent portarul cerand sa controleze gentile. La solicitarea noastra de a vizita tinand aparatul inchis in geanta ni s-a replicat "no problem, you go back to hotel, come back tommorow, no camera". Super! Decid sa platesc taxa si sa make good use of my new clr canon camera.
Cum treci de poarta patrunzi intr-o curte imensa, impresionanta.; platim inca 100 rs ca sa urcam in minaret de unde avem vedere panoramica asupra mizeriei orasului. Nu as recomanda urcarea celor claustrofobi.
Cu 30 de minute inainte de apus nu au voie decat musulmanii asa ca practic suntem dati afara.
In fata moscheii, pe scari, in timp ce ne incaltam, doi indieni vin alergand spre noi, luam pozitie defensiva (mainile stranse pe buzunare, vocile gata incordate pentru un strigat de lupta, privire razboinica) si asteptam... In momentul in care ajung langa noi, cei doi "baietasi", tinandu-se tandru de mana, ma ignora pe mine in totalitate si se fixeaza ferm in fata lui luci si solicita extrem de dragastos sa faca poza cu ei. Evident ca luci nu poate refuza o asemenea onoare, mai ales ca orgoliul lui de frumushel s-a umflat instantaneu cat cupola moscheii, asa ca zambetul sau colgate a facut ca cei doi localnici sa fie in al noulea cer, probabil pentru vreo saptamana de acum inainte.
Plecam pe jos cu intentia de a ajunge la red fort, ne dam seama ca e prea departe; aglomeratia ingrozitoare si venirea serii ne determina sa ne intoarcem. Din nou, decizie semi-sinucigasa sa folosim mijlocul de transport care ne-a terminat psihic prima data - cycle rickshaw In camera, dupa o prima zi ca in povesti, Luci tremura si aproape ca vrea acasa. Se invarte ca catel turbat intr-o cusca si nu stie ce sa faca sa se linisteasca. Nu stiu exact de ce, pentru ca si eu am trecut prin aceleasi peripetii, dar eu ma abtin cu greu sa nu rad. Il conving ca o portie de chicken masala si una de palak paneer insotite de un kingfisher rece (sau doua, trei...) might just do the trick. Si am avut dreptate...

Day 2

Luam o masina cu sofer pentru opt ore cu limita de 80 km; Soferul nostru, Santosh, ne duce la red fort, la gandhi smriti (locul in care a fost incinerat "parintele natiunii", dvenit acum un parc superb si un loc de pelerinaj pentru toti indienii, indiferent de varsta sau religie) si la lotus temple (unul dintre cele mai importante temple din lume ale credintei bahai). Conceptul este foarte interesant, interiorul templului este lipsit de orice insemn religios, oricine fiind invitat sa petreaca cateva momente in liniste si meditatie. Atmosfera este intr-adevar extrem de serena. Cativa tineri se invart prin sala in forma de frunza de lotus, pastrand cu grija linistea. Luci e foarte intrigat de ar raspunde oricare din acesti tineri in momentul in care ar fi intrebati cu ce se ocupa la locul de munca. N-am stiut sa-i raspund la aceasta intrebare.

Pranzul il luam la un restaurant unde ne duce soferul, evident pentru un comision din partea proprietarilor, unde suntem invitati sa ne asezam intr-una din cele doua sali. La insistentele noastre, luam loc in sala cu mai multi localnici, ca abia atunci sa ne dam seama ca noi, ca turisti, primeam exact acelasi meniu, cu aceleasi mancaruri, scrise in aceeasi limba, engleza, dar cu alte preturi. Efectiv aceeasi mancare era de doua ori mai scumpa pentru noi. Oricum merita mentionat ca si in conditiile acestea, pentru noi a fost mai ieftin decat o masa la "la mama".

Ne oprim apoi la Gate of India, un arc de triumf dedicat soldatilor indieni cazuti in razboiul afgan precum si in primul razboi mondial...

.... to be continued...

Un comentariu:

Alecs Brucher spunea...

Îmi plac relatările de până acuma cu privire la călătoria din India...să continui "dezvăluirile" despre călătorie!